Un cetǎţean al Constanţei interbelice: Liberalul Lascǎr Lascaridi

Ne oprim acum asupra unui personaj binecunoscut în Constanţa sfârşitului de secol XIX şi începutul celui următor: Lascăr Lascaridi. Cine a citit presa veche constănţeană este obişnuit cu anunţurile de decese, încărcate de câteva fraze frumoase, potrivite dictonului latin ce ne îndeamnă să spunem numai cele bune despre cei ce s-au dus. Sunt însă şi situaţii când cuvintele frumoase sunt pe drept cuvenite, iar ziaristul nu va face decât sa exprime regretele sincere încercate prin pierderea unui astfel de om, de prieten. Sunt situaţii în care pare că oraşul chiar a pierdut ceva din el, din consistenţa sa umană. Aşa credem că a fost în cazul anunţului ce fusese publicat în ziua de 7 martie 1929, pe prima pagină a ziarului „Dobrogea Jună”; era vorba de decesul lui Lascăr Lascaridi şi vom lăsa cuvintele ziariştilor să vorbească, aşa cum simţeau atunci:

„Ca o lumânare mistuită – lumânare de ceară curată – s-a stins din viaţă în sanatoriul “Filantropia” din Bucureşti, unul din cei mai mari negustori şi filantropi din Constanţa – Lascăr Lascaridi. Autodidact prin excelenţă, veghind din zorii zilei şi până târziu noaptea la conducerea şi dezvoltarea afacerilor sale, defunctul ajunsese cel mai priceput şi mai avut comerciant din metropola Dobrogei, cu reputaţie şi în ţările străine, cu care avea directe relaţiuni. Sclav al firii sale, Lascăr Lascaridi n-a gustat în lumea aceasta altă plăcere decât îndeplinirea datoriei faţă de sine şi faţă de societate; n-a cunoscut altă distracţie decât munca; n-a râvnit altă avuţie decât prestigiul semnăturii şi al firmei sale; n-a urmărit altă satisfacţie sufletească decât binefacerea aproapelui în cele mai creştineşti condiţii de virtute: “să nu ştie stânga ce face dreapta”. Cu Lascăr Lascaridi dispare nu numai negustorul de frunte ci şi cetăţeanul de seamă – prototipul cetăţeanului dobrogean, care nu s-a înghesit niciodată la demnităţi şi la chiverniseală şi care a practicat patriotismul aşa cum l-a înţeles el, în fapte – nu desfăşurând un steag sau căutând să valorifice un nume, a cărui origine de multe ori se pierde în cine ştie ce hibridă amestecătură. Sufletul acestui om neasemuit de bun se poate vedea şi din aceea că, deşi necăsătorit, deşi refractar s-ar crede la dragostea copiilor, a fost tot timpul în comitetul de conducere al societăţii de protecţie a orfanilor noştri – şi cum s-a achitat şi de această obligaţiune, foarte mulţi o pot mărturisi”.

Lascăr Lascaridi murise în ziua de 4 martie, în vârstă de 72 de ani. A fost adus la Constanţa, la biserica greacă, în ziua de 6 martie şi înmormântat a doua zi după amiaza. Ziarul local „Dobrogea Jună” scria a doua zi: „Cetăţenii acestui oraş, fără deosebire de origine şi religie, au ţinut sa dea ultimele onoruri acestui fruntaş printre fruntaşii constănţeni. Negustorii, în special, din care o bună parte creaţiuni ale lui, au ţinut sa aducă supremul omagiu îndoliind şi închizându-şi prăvăliile. Carul funebru urmat de familie şi de o imensă mulţime, era precedat de carul de coroane şi de purtătorii decoraţiunilor defunctului”.

Colegii săi de partid, liberalii constănţeni, au publicat şi ei un articol dedicat memoriei lui Lascăr Lascaridi, din care desprindem câteva fraze, precum şi altele din discursul rostit la înmormântare de Constantin Alimăneştianu. Aflăm astfel din ziar că „moartea lui Lascaridi a stârnit vii regrete în toate cercurile, căci defunctul era un om serios, cuminte, de o onestitate exemplară. Magazinul pe care-l conducea cu atâta pricepere, de câteva decenii, este o pildă de cinste şi confidenţă”. Pe de altă parte ni se spune despre el că fiind „om econom, dispreţuind risipa, bătrânul comerciant a izbutit să agonisească o avere importantă. În viaţa socială a ştiut să aline multe suferinţe omeneşti cu o delicateţă şi o discreţie rară”. Iată cum îl caracteriza colegul său de partid: „Greu îmi va fi să expun în câteva cuvinte marele rol pe care l-a avut acest om în ridicarea negoţului şi a oraşului nostru. Cincizeci de ani a condus cu destoinicie şi cinste una din cele mai mari firme din ţară, ce cu mândrie îi poartă numele. (…) Ura şi dispreţuia reclama, se ferea de aceia ce l-ar fi pus în neplăcuta situaţie de a apare cu fast. Întotdeauna modest. Cel din urmă la onoruri, cel dintâi la muncă. (…) Lascaridi n-a cunoscut odihna, muncea pe toate terenurile: cultural, social, financiar, industrial, etc. L-am văzut conducând cu dragoste şi pricepere instituţia Orfanilor de război în cele mai critice timpuri. L-am văzut conducând cu tact şi din belşug comitetele şcolare. L-am cunoscut în consiliile comunale şi judeţene, unde experienţa, capacitatea şi dragostea de mai bine, făceau din el un permanent fruntaş. L-am cunoscut şi am colaborat cu el în instituţii financare şi industriale, unde cuvântul lui bun şi cumpănit, era întotdeauna ascultat. (…) Marele rol pe care l-a avut acest om în mişcarea oraşului nostru, blândeţea, duioşia şi sufletul bun pe care l-a avut, ne îndreptăţea să credem că nu trebuia să se stingă dintre noi; el ne trebuia de pildă nouă şi urmaşilor noştri”.

Cine mai ştie astăzi însă de acest om şi de faptele sale? Nu a mai rămas nimic din casa lui din Piaţa Ovidiu, din magazinul din Piaţa 23 Noiembrie, sau de pe strada Carol, au dispărut casele, au dispărut şi cei contemporani cu el, cu acele timpuri. Din fericire însă, documentele de arhivă s-au păstrat aşa cum s-au păstrat şi ziarele din acele vremi, iar din lectura lor putem să recompunem imaginea oraşului de altădată şi putem să-i cunoaştem pe locuitorii săi.