De Bairam în Constanţa veche. „Un sbierat melancolic se auzea la anumite ceasuri din minaretele geamiilor. Cântul de rugă al softalelor veniţi de curând de la Stambul, ca să anunţe penitenţă”

La începutul anului 1887, revista „Familia” ce apărea la Oradea, publica impresiile de călătorie în Dobrogea a lui V. Grozescu; printre ele se răgăsesc câteva rânduri şi despre sărbatoarea Bairamului, aşa cum a văzut-o el atunci, aici. Credem potrivit a le reda în continuare:

„Era chiar Ramazanul (post) musulmanilor. Un sbierat melancolic se auzea la anumite ceasuri din minaretele geamiilor. Era cântul de rugă al softalelor veniţi de curând de la Stambul, ca să anunţe penitenţă, şi că fii lui Mohamed au zile grele de post şi rugăciune. Unul din softale pe care îl rugai a-mi da textul cântării, avu îndrăzneala a-mi dicta următoarea rugăciune:

Alla echiber, alla echiber

Essedő ella ilache Illala (bis)

Essedő enne Muhamed őres urulla (bis)

Hai alle sellea, hai alle sellea

Hai allel feleach, hai allel feleach,

Alla echiber, alla echiber

Lea illache Iliella

Geamiile erau înghesuite cu turci târâţi pe covor la pământ. Muftiul, un hoge bătrân cu caftan verde, cu turban alb şi cu o barbă albă ca zăpada, luase locul său vis-à-vis de nişte inscripţiuni în turceşte, la care se holba cu o pietate şi striga din când în când <<Allach>>. La acest cuvânt toţi îşi ridicau capatele de la pământ şi strigau cu mâinile ridicate spre cer <<Allach>>. După atari ceremonii apoi se urca pe catedră una din softalele venite de la Stambul şi cânta pasaje din Coran. Dar vă mărturisesc că eram pătruns de pietate ascultând vocea dulce şi melancolică a acestui om fanatizat. În atari rugăciuni şi cântări îşi petrec ei toate zilele postului, mâncând numai înspre 9 ore seara nişte mâncări făcute anume pentru ei.

După 8 săptămâni din partea Padişahului din Stambul se anunţă Bairamul (ziua naşterii lui Mohamed). Atunci e bucurie, e toată lumea îmbrăcată în fesuri noi, la toată casa se taie berbecul, cadânele îşi petrec la apele dulci, pe stradă umblă fel de fel de scamatori, de comedianţi, de lăutari turceşti, de precupeţi de giuediimele, cu bacalavale şi fidea şi auzi salutarea lor: <<Alechim sallam>>.

Un turc cu care mă făcui cârdaş (prieten) m-a invitat pe ziua Bairamului la el în comuna Mamaia. Efendi Ibraim Osman, turc emancipat, om cu reputaţiunile lui, consilier al judeţului, m-a poftit la casa lui, de a mă convinge, că noi avem foarte obscure cunoştinţe despre viaţa familială musulmană. Pe ziua anumită mă dusesem la efendi, unde în jurul casei lui mă aştepta hogea şi unul din prietenii lui. Cadâna lui şi o soră văduvă, împodobite şi îmbrobodite cât se poate mai fantastic pe turceşte, mă salutară cu un compliment oriental, mă conduseră în o odaie, unde o masă turcească deja era plină de mâncări şi în jurul mesei sofale. Era pilaf, rahat, ghiisdiimea şi nişte zaharicale cu nuci, apoi cafea şi un ciubuc pe care mi-l aprinse efendi Ibraim. După ce gustarăm din mâncări şi ne aprinserăm ciubucul, vin şi cadânele a se arăta. Erau albite şi cu sprincenele colorate negru, şi feţele erau tetovate cu sbenguleţe şi pe frunte aveau în piele aşezaţi mahmudele de aur (bani turceşti de aur) şi toate aceste le faceau tare deformate. Îmi oferiră tutunul lor, mă întrebară că sunt damele noatre mai frumoase şi altele. Apoi la un semn al turcului se depărtară şi nu le-am mai văzut. Când plecai, tot hogea şi prietenii turcului erau la trăsura mea şi-mi ziseră: <<haeşam hairasum efendi>>”[1].

Desigur cititorii de azi au fost surprinşi de unele exprimări ale autorului textului citat, dar trebuie să avem în vedere că multe cuvinte aveau alte sensuri la sfârşitul secolului XIX, mai ales în Transilvania şi ţinuturile ungureşti, ai pentru călătorul venit de acolo, primul contact cu lumea orientală era foarte puternic resimţit.

În martie 1902 ziarul „Adevărul” transmitea o altă ştire legată de serbarea Bairamului la Constanţa: „Zilele acestea s-a serbat cu deosebită solemnitate <<curban-bairamul>> adică marea serbare a berbecului, care e una dintre cele mai de seamă sărbători mahomedane. Ieri, s-a prezentat la d. H. Razim-bey consulul Turciei din localitate toate notabilităţile musulmane, în frunte cu muftiul, cadiul, hatipul şi toţi hogii din localitate, precum şi d-nii Abdulah Efendi, Abduraman Efendi, Ali Riza, Osman Efendi. Ali R. Suad, Memet Ali, Abdul Amet, Gani Efendi, precum şi alte multe persoane. Toţi aceştia au felicitat pe d. Razim-bey în mod foarte călduros, iar consulul la rândul său, plăcut atins, le-a mulţumit. Ceea ce e de remarcat e ca la această sebare, pentru  prima oară de la alipirea Dobrogei s-a serbat cu aşa solemnitate; şi d. Razim-bey a mai pomenit că ar trebui ca populaţiunea mahomedană să trăiască în cele mai bune raporturi cu restul populaţiei, ca şi până acum”[2].

Mai adăugăm o ştire din decembrie 1908: „Azi fiind marea sărbătoare musulmană Kurban-Bairam, s-a oficiat la geamia Azizia, în prezenţa consulului Cadri-Bey şi a întregii comunităţi musulmane din localitate”[3]. Iar în toamna anului 1910, corespondentul de la Constanţa al ziarului „Universul”, nota: „Azi fiind bairamul turcesc, la consulatul otoman din localitate s-a făcut o recepţie, la care au luat parte toate notabilităţile otomane, din partea cărora d. Hagic Efendi Papazian a primit felicitări”[4].

Sunt câteva idei despre ce ştia lumea românească pe atunci despre serbarea Bairamului şi modul în care concetăţenii musulmani din România o trăiau.

[1] “Familia”, an XXIII, nr. 5 din 1 februarie 1887, pp. 51, 52.

[2] „Adevărul”, an XV, nr. 4531 din 11 martie 1902, p. 2.

[3] “Universul”, an XXVI, nr. 353 din 23 decembrie 1908, p. 5.

[4] “Universul”, an XXVIII, nr. 262 din 24 septembrie 1910, p. 3.