Cum se… încălzeau constănțenii, între Războiul de Independență și al Doilea Război Mondial

În anul 1887 inspectorul Râmniceanu al Constanței acelor vremuri descria astfel situaţia locuinţelor din oraş, din punct de vedere al încǎlzirii:

„Ca aparate de încălzire sobele de zid sunt aproape necunoscute; cei săraci întrebuinţează mangalul în mijlocul casei, împregiurul căruia se aşează; cei mai avuţi, după mijloace, întrebuinţează sobele de tablă sau tuciu şi ca combustibil cărbunele de pământ. Aceste sobe neputând da o temperatură constantă, expun la răceală, mai cu osebire în timpul nopţei, când nu se poate veghea întreţinerea focului; pe lângă aceasta mai este şi inconvenientul că fonta delatându-se prin încălzire, ea lasă liberă trecerea protoxidului de carbon şi acidului carbonic în interiorul camerei, plus odoarea neplăcută, prin arderea diferitelor substanţe ce se depun pe ele întimpul când sunt roşite”.

Rămânând la aprovizionarea cu cărbuni, să vedem cum prezenta primarul Andronescu această problemă, în faţa consiliului local, în vara anului 1915: „În oraşul nostru în special încălzitul se face prin ajutorul cărbunilor de pământ care în toţi anii se găseau în localitate din abundenţă şi cu multă înlesnire, deoarece aprovizionarea aproape pentru întreaga ţară cu cărbuni se făcea prin portul Constanţa, unde veneau vapoarele încărcate cu acest articol de combustiune şi de unde se retransportau prin liniile ferate în diferitele direcţiuni din interiorul ţărei, unde era nevoie de cărbuni. Anul acesta, din cauza războiului european şi în special din cauza închiderii strâmtorilor Dardanelelor şi Bosforului, tot din cauza războiului, transportul pe apă a devenit imposibil, prin urmare şi aprovizionarea cu cărbuni ca în trecut a devenit de asemenea imposibilă, cunoscut fiind faptul că minele din Englitera erau acele care alimentau ţara noastră cu acest articol”.

În aceste condiţii primăria analiza câteva oferte; una era aceea de a se importa o cantitate de 25 de vagoane pentru serviciile comunale, din Silezia, prin intermediul unui importator (M. Carniol fiul), iar alte soluţii vizau achiziţionarea de cărbune din localitatea Asău, jud. Bacău, sau de la Petroşani, jud. Gorj. Ambele aceste surse erau puţin cunoscute celor de aici şi consilierii au decis să încerce să afle condiţile în care putea achiziţiona cărbuni pentru iarna 1915/1916 din acele mine. Conform regulamentului de salubritate din anul 1888, Art. 7. Aparatele de încălzit vor fi sobele de orice material. Autoritatea comunală va face a se evita, pe cât posibil, încălzitul locuinţelor particulare cu mangal în vase portative. În localurile publice, acest mod de încălzit este absolut interzis.

Curăţitul coşurilor, o activitate foarte importantă la începuturile oraşului modern, a trebuit să fie şi el reglementat. Încă de la 1897, în vederea încheierii unui contract cu un anume Manole Nicolau, pentru curăţitul coşurilor, prefectura cerea primarului „să se voteze un regulament pentru serviciul coşarilor, cum există şi în alte oraşe ale ţării”. Consiliul numea în acest sens o comisie, „având ca normă regulamentele comunelor Galaţi, Brăila, Călăraşi şi Giurgiu”.

La 15 octombrie 1903 se aproba prin decret regal, „Regulamentul pentru curăţitul coşurilor, sobelor şi maşinelor de la proprietăţile publice şi particulare din oraşul Constanţa”. Reţinem din textul sǎu câteva articole:

1). Toţi proprietarii şi locatarii sunt obligaţi a pune să măture coşurile, sobele şi maşinele cât de des posibil spre a se preveni casurile de incendiu.

2). Sobele şi maşinele în care obicinuit se face focul, se va mătura cel puţin o dată pe lună.

3). Camerile şi ori-ce tuburi conducătoare de fumuri de la restaurante, cofetării, brutării precum şi cele de la focarele industriale, se vor mătura de două ori pe lună.

4). Curăţitul coşurilor de ori-ce natură, se va face numai de către coşari anume autorizaţi de Primărie, oamenii care vor fi ajutaţi în acest serviciu, vor fi de asemenea autorizaţi de Primărie. Ei vor purta la piept o placă cu inscripţia „Coşar Constanţa No…”.

5). Întrebuinţarea focului la curăţitul coşurilor, sobelor şi maşinilor de ori-ce fel e oprită cu desăvârşire.

6). Curăţitul coşurilor se va face cu sârme cu perii şi celelalte instrumente în uz, sau prin orice alte unelte perfecţionate şi admise de administraţiunea Comunală.

7). Coşarii sunt obligaţi a se presenta la prima chemare a proprietarilor sau locatarilor pentru curăţitul coşurilor, sobelor şi maşinelor.

Documentele vorbesc apoi de eventuala înlocuire a acestui regulament, în anii 1930 şi 1933, în legătură cu posibilitatea concesionării acestui serviciu către diverse firme şi „maeştrii coşari”.

De la 1 octombrie 1943 a început să funcţioneze Serviciul de hornărit de pe lângă Primăria Constanţa, ca serviciu monopolizat, conform Decretului-Lege nr. 576/1942. Taxele încasate în baza regulamentului existent s-au dovediti însă insuficiente în anii războiului (1943-1945), în condiţiile inflaţiei şi al deficitelor de personal şi materiale necesare. Se ajunge astfel la modificarea acelui regulament, la 29 noiembrie 1945, pentru a se putea organiza un serviciu cu 11 hornari, pentru cele cca 12 000 de imobile, întinse pe o suprafaţă de 5 000 ha.