03/03/2024
MinoritățiSOCIETATETop

Comunități mai puțin cunoscute: Despre italienii din Constanţa veche (PARTEA 1)

Spread the love

Prezenţa italienilor la Constanţa este documentată abia după anul 1878, aceasta atât datorită lipsei arhivelor administrative anterioare, cât şi faptului că despre o adevărată dezvoltare economică a Constanţei se poate vorbi după începerea procesului de modernizare a oraşului devenit capitală de judeţ şi portul României la Marea Neagră. În aceste condiţii, Constanţa atrage noi locuitori, în principal meseriaşi, atât din restul ţării cât şi din lumea largă, portul său reprezentând un ţel la acea vreme pentru mulţi muncitori străini în căutare de un trai mai bun.

Statistica reţine pentru primii ani urmatoarele date: 18 italieni în anul 1880, 23 în 1881 şi 52 în anul 1882. Este vorba de capi de familie, deci numărul total al italienilor din oraşul Constanţa, la acea dată, era mult mai mare. Şi pentru a exemplifica situaţia de atunci, amintim că nu toţi italienii erau cetăţeni italieni; Francesco Pillepich, zidar, catolic originar din Fiume, avea la 1887 când locuia în Constanţa pe strada Mangaliei nr. 8, cetăţenie austriacă. Cei doi fii ai săi, născuţi aici în 1887 şi 1890, Ernesto şi Giusepe, aveau să lucreze ca strungari în metal şi să locuiască mai departe la Constanţa.  

Numărul italienilor stabiliţi la Constanţa creşte constant dar lent, în deceniile următoare: 11 veniţi între 1881-1890, 17 între 1891-1900, 10 între 1901-1910, apoi urcă la 50 în perioada 1911-1920 şi 22 între anii 1921-1925.

Exemplificăm acest proces prin câteva cazuri particulare, aşa cum rezultă ele din documentele de arhivă. De la Cernavoda, unde era o importantă comunitate italiană, pleca în anul 1934 spre Constanţa, Fabiani Girolamo. Aici el avea să înveţe meserie în atelierul de frizerie din strada Mihai Viteazul, condus de Arachel Balian, pentru ca în anul 1939 să poată solicita cartea de lucrător, la Camera de muncă din Constanţa. De la Ploieşti, tot în anul 1934, venea la Constanţa Giusepe Del Angelo, fiu al lui Basilio Del Angelo, el însuşi supus italian, spre a lucra ca vânzător la „Bazarul ieftin” condus de Gh. Baciu. Ca o curiozitate, amintim că în anii 1929-1930, statistica menţionează sosirea la Constanta a doi specialişti în pizzerie, dar în stadiul actual al documentării nu ştim încă unde s-a produs prima pizza la Constanţa.

Locuitorii mai în vârstă ai oraşului îşi mai aduc aminte încă de atelierul Tocilaria italiană, din strada Ştefan cel Mare nr. 9, condus iniţial de Pietro Negro. Din anul 1939 acesta a fost preluat de Angelo Del Negro, venit din Craiova şi care învăţase meseria la Bucureşti, din 1934, în atelierul unui meşter conaţional, Umberto Madotto. Ulterior, din anul 1950, patron al atelierului rămas sub aceeaşi cunoscută firmă, a fost tot un italian, pe care l-am cunoscut personal, Celeste Marsegalia.

Născut în anul 1901, la Vivaro, în Italia, Alberto Fachin a lucrat din 1925 în oraşul Brăila, ca „maestru mozaicar şi scărar în beton armat”, iar din anul 1935 s-a stabilit la Constanţa, unde era mare nevoie de asemenea meseriaşi. Tot din breasla respectivă făcea parte si Antonio Maraldo, patron „mozaist”, ce locuia în strada Cuza Vodă nr. 24; acesta se adresa în aprilie 1924 Inspectoratului Muncii din Constanţa pentru a primii autorizaţia „de a aduce din Italia în România pe meseriaşii Maraldo Calisto şi Maraldo Luigi, din localitatea Udine, pentru meseria ce exercit, cu obligaţiunea de a respecta în totul dispoziţiunile legilor”. Nevoia de meseriaşi în domeniul construcţiilor a favorizat aşezarea multor italieni la Constanţa, fiind recunocuţi ca buni specialişti în acest domeniu. Amintim aici de familia Pavio, ai cărei membri (Michel, Leonardo, Francisco şi Carlo, unii născuţi în Italia, alţii la Constanţa) erau toţi zidari, lucrând pentru antreprenorul de lucrări Mauro Preţioso.

Roberto Vincenzi, arhitect şi antreprenor de lucrări, ce se stabilise la Brăila în anul 1911, era şi el atras de perspectivele economice ale Constanţei, aşa cum reiese din petiţia sa adresată Camerei de Comerţ din localitate, în iulie 1935: „…schimbându-mi domiciliu din oraşul Brăila la Constanţa, B-dul Ileana nr. 1 şi în dorinţa de a-mi continua în acest oraş ocupaţiunea mea de antreprenor pentru antreprize de lucrări, fabricate cimentare şi un mic depozit de materiale de construcţiuni, sub emblema „Construcţia Română” Constanţa, vă rog să binevoiţi a da avizul Dv. favorabil către Onor minister de Industrie şi Comerţ…”.

După cum reişea şi din pasajul final al documentului citat, situaţia supuşilor străini aflaţi în România era supusă, în mod firesc, unori reglementări legale. Astfel nu toţi cetătenii străini puteau primi permis de şedere (de petrecere) sau permis de muncă, acestea din urmă diferind şi ele în cazul meseriaşilor sau patronilor. Legislaţia vremii urmărea protejarea personalului românesc din întreprinderi şi reglementa proporţia străinilor în cadrul întreprinderilor comerciale, industriale şi civile. Acele permise de muncă sau de şedere erau periodic revizuite; astfel, din cei 161 de italieni verificaţi de Comisia de revizuire Constanţa în cursul anului 1937, au fost admişi 146, iar 15 respinşi. Consulul Italiei de la Constanţa a intervenit în dese rânduri, aşa cum vedem din documente, în favoarea conaţionalilor săi. Astfel, în iunie 1941, el se adresa Inspectoratului Muncii din localitate solicitând eliberarea livretului de exercitare a profesiei de meşter zidar, pentru Gincotta Luigi; se invoca un acord intervenit între Guvernul Regal Român şi Guvernul Italian, conform căruia „toţi supuşii italieni vor primi de acum înainte împreună cu libera petrecere şi dreptul de exercitarea profesiei”, însă acel acord nu fusese până la acea dată realizat.

La Constanţa erau câteva firme comerciale cu proprietari sau salariaţi italieni, ca de exemplu Agenţia de vapoare „Solari brothers” a fraţilor Luigi şi Edilio Solari, sosiţi în ţară de copii, la 1879-1880. În anul 1936, la firma lor mai lucrau: un grec, doi evrei, un german şi trei români. O altă agenţie maritimă, numită „Gatorno” S.A.R., era condusă de Mario Fasce, supus italian, alături de care lucra şi Ricardo Interdonato. Un caz aparte îl reprezenta „Rizeria românească” societate anonima română pentru prelucrarea orezului, cu sediul în Constanţa, şoseaua Cerealelor nr. 45. Pentru lucrările de instalare a utilajelor au sosit din Italia trei specialişti, al căror termen de rămânere în ţară s-a prelungit, ei fiind angajaţi de fabrică, al cărei administrator delegat şi reprezentant al capitalului străin, era Ferari Giovani. Ca morari specialişti în prelucrarea orezului au lucrat, până în cursul anului 1934, italienii Pietro Scietti şi Giovanni Andrea Rovati. Un alt italian, dar cu cetăţenie engleză, Carmelo Caramana, lucra în anul 1935 ca mecanic la aceeaşi rizerie. La o firmă concurentă, Rizeria „Constanţa”, lucra în anul 1934 maistrul rizier specialist, Verceloni Antonio.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *