Cum se fabrica pâinea în Constanța, la… 1890 și în perioada interbelică
Încă de la început, administraţia românească a oraşului Constanţa a avut în vedere asigurarea aprovizionării cu pâine a populaţiei oraşului. La 21 decembrie 1878 primarul Anton Alexandridi solicita ajutorului de primar, Ali Kadîr Aga, ca până la numirea unui comisar comunal cu atribuţii privind „îndestularea publică cu pâine şi cu carne”, să inspecteze brutăriile şi să verifice „greutatea pâinii ce se vinde, dacă este justă şi a notifica brutarilor că sunt obligaţi a vinde pâine câte o oca sau jumătate just şi fără lipsă, altminterea vor fi urmăriţi şi amendaţi”.
Primul regulament ce privea fabricarea şi vânzarea pâinii în oraşul Constanţa, avea să fie discutat în şedinţele Consiliului Comunal din 7 septembrie 1887 şi 2 august 1889, fiind votat după mai multe modificări. Forma sa finală a fost aprobată prin decretul regal din 4 septembrie 1889. Conform acestuia, vânzarea pâinii era liberă în orasul Constanţa, autorizarea brutăriilor de către primărie făcându-se pe baza respectării stricte a condiţiilor stipulate în regulament, privind igiena, calitatea şi cantitatea produselor. Pe baza referatului întocmit de ajutorul de primar Ali Kadîr, în şedinţa sa din 12 iunie 1889, Consiliul hotăra să convoace „brutarii spre a alege un şef al lor, ale cărui atribuţii vor fi următoarele: va inspecta brutăriile şi va priveghea ca pâinea pusă în vânzare să fie uniformă în calitate şi bine coaptă. El va semnala autorităţilor administrative sau comunale orice abatere a brutarilor.”
După aprobarea şi publicarea regulamentului în Monitorul oficial însă, contravenţiile aveau să fie constatate de primar şi agenţii de poliţie.
Variaţiile preţului la grâu şi făină impuneau ca şi preţul pâinii, produs de bază în alimentarea locuitorilor oraşului, să sufere modificări. Aşa se întâmpla la 29 mai 1898, când consilierul comunal Al. Logaride prezenta buletinele bursei, relative la preţul grâului ce înregistrase o scădere, pretutindeni; urma, spunea el, “negreşit ca şi brutarii să vândă pâinea mai ieftin”. Se cădea de acord asupra noilor preţuri, pe baza prevederii din regulament, ca preţul pâinii să fie fixat de Consiliul Comunal, la fiecare două luni. Regulamentul întocmit de consilierul ajutor Al. Poteca şi votat la 3 martie 1899, avea să modifice unele prevederi din primul regulament; între altele, preţul pâinii se stabilea la trei luni, se elimina toleranţa la greutate, iar lipsa uneia din calităţile de pâine atrăgea ridicarea autorizaţiei de funcţionare. Nemulţumirile brutarilor dar şi schimbările politice din fruntea oraşului aveau să ducă la dese modificări ale regulamentelor. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1901, când medicul colonel A. Zissu cerea ca păinea să se vândă numai cu cântarul, iar prin şedinţele din 28 iunie şi 13 noiembrie 1901, se ajunge la un nou regulament, ce avea să fie promulgat prin decretul regal nr. 3883/1901.
O altă formă a acestui regulament, având ca dată de aplicare 10 ianuarie 1908, impunea brutarilor să lipească pe fiecare pâine un timbru. Iată cum prezenta primarul Cristea Georgescu aceste prevederi: „Controlul constă în lipirea pe fiecare pâine a unui bilet purtând sigiliul comunei şi indicând brutăria de unde provine, calitatea, cantitatea şi preţul pâinii, în care scop s-au şi imprimat un milion şi două sute de mii de bilete; că pentru exercitarea controlului trebuie să se numească doi agenţi speciali care să se transporte la fiecare brutărie, atât ziua căt şi noaptea şi să supravegheze ca toate pâinile să poarte biletul de control care este în acelaşi timp şi un venit al Comunei căci se percepe de la brutari câte un ban de fiecare bilet, venit care este înscris în buget…”
Dar modificările vor continua, cu un regulament întocmit de Ion Bănescu, în 1907; un „Regulament pentru controlul şi cântăritul pâinii şi al alimentelor de simigerie şi alviţerie (bragagerie)”, care înfiinţa un serviciu anume în acest scop. Articolul 2 prevedea: „Acest serviciu se face de către agenţii comunali însărcinaţi de a asista pe fabricant (brutar) la scoaterea pâinii din cuptor, în orice timp al zilei sau nopţii, a controla dacă s-a lipit pe pâine biletul prevăzut la art. 4 al acestui regulament, a cântări pâinea, a priveghea să se pună în comerţ curată, bine coaptă şi în conformitate cu prevederile acestui regulament.” Votat la 14 februarie 1907, el primeşte şi aprobarea ministerului, la 20 februarie 1907.
Problemele legate de asigurarea calităţii pâinii şi a unui preţ real, vor continua şi vor duce la nenumărate ordonaţe şi modificări de regulamente. Astfel, printr-o ordonanţă a primăriei, din 27 februarie 1926, păinea urma să se vândă „numai la brutari şi în gherete anume autorizate pentru aceasta spre a se putea în mod real face controlul vânzărei şi al higienei”. O altă ordonanţă a aceluiaşi primar, doctorul N. Margărint, interzicea coacerea pâinii în tăvi, ca urmare a deselor reclamaţii privind calitatea pâinii. Dacă în oraşul vechi situaţia era mai bună, cu totul altfel stăteau lucrurile în noile cartiere muncitoreşti, din spre Anadolchioi şi Brătianu. Iată cum prezenta problema pâinii o plângere a mai multor cetăţeni lucrători în port: „Culcaţi seara după muncile obositoare, ce zilnic le facem, fără grije că pâinea cea de toate zilele, o găsim în apropierea locuinţelor noastre, la magazinele de coloniale, gherete improvizate, a două zi micul copilaş sau soţia, ne aduce trista veste că dacă trebuie să mâncăm, să ne ducem la brutărie să luăm pâine. Orele 5-6 dimineaţa, unul din copii sau unul din soţi, după ce aleargă kilometri întregi, până la brutărie, o găsim, dar găsim iar coada. Aşteptăm, ora 7-8, timpul de muncă, de birou, de lucru, începe, când deodată ni se spune: Nu mai este pâine, aşteptaţi celălalt cuptor”.
Căteva date statistice ne pot ajuta să ne facem o imagine mai clară asupra situaţiei oraşului Constanţa din acei ani; într-o săptămână oarecare, 17-23 octombrie 1927, consumul de pâine se ridica la 211.758 Kg, din care: 126.890 kg. pâine neagră, 67.846 kg. păine albă şi 17.022 kg. franzelă. Oraşul avea atunci 42 de brutării (dintre care 10 erau pe strada Ştefan cel Mare), la o populaţie de 72.462 locuitori.
Dorinţa de modernizare şi asigurare a unei producţii superioare, a impus introducerea în regulamentul fabricării pâinii a unui articol ce obliga brutăriile să se doteze cu malaxoare mecanice; ideea, pozitivă în sine, era însă greu de aplicat pentru unele brutării, datorită preţului destul de mare al utilajelor. În aceste condiţii, Sindicatul comercianţilor brutari din Constanţa, condus de D.G. Rizescu, se adresa primarului Constanţei, la 24 mai 1930, pentru a afla dacă nu cumva se va da o păsuire pentru brutarii ce nu ar respecta termenul impus de regulament pentru dotarea respectivă. „În caz când Primăria îşi va lua angajamentul faţă de sindicatul nostru de a aplica cu stricteţe regulamentul în ceea ce priveşte frământatul mecanic, închizând la data de 15 august toate brutăriile ce nu vor pune maşini de frământat, sindicatul va face toate sforţările şi sacrificiile pentru ca la data de 15 august cât mai multe brutării să aibe instalate asemenea maşini.” Pe de altă parte, Primăria luase măsurile ce se impuneau şi Manutanţa Diviziei 9 primise dispoziţiile necesare, astfel ca în cazul în care brutarii refuzau să vândă pâinea la preţul scăzut, impus de Primărie, să poată produce pâinea necesară populaţiei civile a oraşului.
Pentru măsuri energice se pronunţa şi şeful Laboratorului de Chimie din Constanţa, Frangopol, care analiza calitatea făinii folosite, a pâinii produse, precum şi greutatea ei; în încheirea raportului său din 14 noiembrie 1930, acesta spunea: „Vechiul Regulament Municipal pentru fabricarea şi vânzarea pâinii în oraşul Constanţa, care lasă portiţe brutarilor de a specula populaţia, în greutate şi în preţ, în ceea ce priveşte franzela, trebuie revăzut şi modificat astfel ca nimeni să nu poată scăpa de rigorile legii, fixându-se şi orele de vânzare pentru brutarii care distribuie cu căruţa.”
Prin legea valorificării cerealelor, modificată în iulie 1931, se instituia un timbru asupra pâinii, în scopul acoperirii primei de export; aplicarea ei era în favoarea producătorilor şi a exportatorilor dar se lovea de interesele brutarilor. Dacă ţinem cont că ne aflam atunci în plină criză economică, vom înţelege mai bine ordinul ministrului de interne, C. Argetoianu, in această privinţă: „Legea valorificării cerealelor se va aplica integral şi fără şovăire, nici o indulgenţă faţă de brutari în aplicarea timbrului. Vă rog a scuti guvernul de telegrame relative la rezistenţa brutarilor, e treaba Dvs. să-i aduceţi la înţelegerea legii, în tot cazul la supunere, nu veţi admite scumpirea pâinii cu nici o centimă”.
Perioada anilor 1931-1933 va înregistra o corespondenţă bogată a Primăriei cu reprezentanţii brutarilor şi morarilor din oraş, un număr mare de ordonaţe, stabilind greutatea pâinii, modul de producere a franzelei, a pâinii de lux, ora de începere a vânzării, etc. După anul 1933 relaţiile dintre principalii factori se echilibrează, primăria reuşind, cum se spunea într-un document al vremii, „să armonizeze interesele cetăţenilor cu ale brutarilor şi morarilor”.
Trecerea la situaţia de război avea să afecteze imediat şi regimul fabricării pâinii, făina de grâu fiind din ce în ce mai greu de procurat şi doar în cantităţi insuficiente. Iată cum prezenta situaţia primarul oraşului, D. Voicu, într-un raport către prefect, la 15 noiembrie 1941: „Pâinea se vinde în stare rece, după 6 ore de la fabricare, la preţul de 10 lei bucată de 700 grame, cu o toleranţă de 25 gr. la bucată, fiind fabricată din făină populară de grâu, cu un amestec de 10% făină de secară. Totuşi, din cauza greutăţilor excepţional de mari întâmpinate în legătură cu aprovizionarea cu grâu, (…) s-a dat dispoziţiuni morarilor ca ori de câte ori este lipsă de grâu, să amestece făina integrală, până la 50% cu făină de orz. Cu toate aceste măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei, semnalăm faptul că nevoile populaţiei nu sunt totuşi satisfăcute cantitativ, cetăţenii fiind nevoiţi să facă coadă încă de la orele 3-4 dimineaţa, până la orele 7-8, spre a-şi putea procura câte o pâine, de cele mai multe ori, cei de la urmă rămânând fără pâine. Deasemenea, din cauza proporţiei prea mari de amestec cu făină de orz, pâinea prezintă un aspect foarte puţin atrăgător, miezul fiind lipicios, fără calităţi nutritive, neputând fi consumată decât de oameni perfect sănătoşi”.
Fireşte, în asemenea condiţii nu se mai putea vorbi de respectarea unui regulament vizibil depăşit, nicidecum de actualizarea lui. Anul 1942 avea să aducă introducerea obligatorie a mămăligii în loc de pâine, în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar „eliberarea” oraşului de către trupele sovietice va accentua carenţele existente. Cele 34 de brutării din oraş, cu câte 4-5 lucrători, ce lucrau patru zile pe săptămână, cu câte 3-6 saci de făină pentru fiecare brutărie, îşi justificau cu greu existenţa.
„Noul regim al pâinii”, ce începea de la 1 septembrie 1945, stabilea „ca pâinea să fie fabricată dintr-un amestec de 70% făină integrală de grâu, 20% făină integrală de orz sau secară, 10% făină de mazăre”. Sfârşitul războiului, ocupaţia militară sovietică şi foametea din anii 1946-1947, aveau să ducă la înrăutăţirea apriovizionării populaţiei cu acest aliment de bază. A urmat distribuirea pâinii pe bază de cartele, iar adevărata îmbunǎtăţire avea să vină abia după 1962-1964.