Imperiul roman le-a interzis total. Practica tatuajului, un instrument complex, cu multiple valențe la popoarele antice

Practica tatuajului, cu rădăcini adânci în istoria umanității, a servit de-a lungul timpului drept un instrument complex, cu multiple valențe. Descoperirea tatuajelor pe corpul lui Ötzi, omul ghețarilor, care a trăit în urmă cu aproximativ 5 milenii, confirmă vechimea acestei forme de expresie, sugerând că ea a însoțit evoluția umană încă de la începuturi. Aceste marcaje corporale au jucat un rol esențial în societate, cultură și politică, fiind utilizate ca mijloc de comunicare, pedeapsă sau identificare. Ele au fost utilizate de diferite civilizații, de la triburile indigene din Polinezia până la egiptenii antici, fiecare atribuindu-le un simbolism specific. Cu toate acestea, în Imperiul Roman, tatuajele au fost, la un moment dat, interzise oficial. De ce au luat romanii această decizie și care este adevăratul motiv din spatele interdicției?

În multe culturi, semnele de pe piele au servit mai multor scopuri, nu doar ca ornament. În multe civilizații, tatuajele simbolizau statutul, puterea sau umilința. În Egipt, preotesele zeiței Hathor se tatuau ca parte a ritualurilor religioase. Sciții își decorau corpul cu imagini de animale, demonstrând legătura lor spirituală cu natura. În Grecia, se foloseau „stigmate” (semne sau tatuaje) pentru a pedepsi sclavii și prizonierii. Romanii, însă, aveau o perspectivă diferită. În schimb, în Roma, semnele de pe piele erau un instrument de control social și un semn de subjugare, nu un simbol al onoarei. Spre deosebire de alte culturi care vedeau tatuajele ca pe o expresie a identității personale sau a statutului social, romanii le foloseau în principal ca marcaj de sclavie și pedeapsă. În primele secole ale Imperiului, tatuajele (cunoscute sub termenul latin stigma) erau aplicate în special pe:

Sclavi – Pentru a-i împiedica să fugă, stăpânii le inscripționau pe piele numele sau simbolul proprietarului. Aceste tatuaje erau aplicate pe frunte sau pe brațe și aveau rolul de a arăta clar statutul lor de oameni lipsiți de libertate.

Prizonieri de război – Popoarele cucerite care erau transformate în sclavi primeau tatuaje pentru a fi mai ușor recunoscuți și controlați.

Criminali și trădători – În anumite perioade ale Imperiului, condamnații la muncă silnică sau cei exilați erau tatuați pentru a-i stigmatiza și a-i împiedica să evadeze.

Prin urmare, tatuajele nu erau un simbol al onoarei, ci mai degrabă al umilinței și al pedepsei.

Tatuajele și armata romană: un semn de loialitate

În mod surprinzător, în ciuda conotației negative a tatuajelor pentru sclavi și criminali, armata romană a folosit și ea această practică, dar într-un mod diferit.

Soldații romani erau adesea tatuați cu un simbol distinctiv al legiunii din care făceau parte. Acest marcaj, realizat probabil cu ace și cerneală vegetală, era aplicat ca un semn de identificare și loialitate față de imperiu.

Tatuajele militare aveau mai multe scopuri:

• Prevenirea dezertării – un soldat care încerca să fugă putea fi imediat recunoscut după tatuaj.
• Identificare în caz de moarte – dacă un soldat cădea pe câmpul de luptă, tatuajul putea oferi indicii despre apartenența sa.
• Crearea unui sentiment de unitate – având același tatuaj, soldații simțeau că fac parte dintr-o comunitate exclusivă și puternică.

Totuși, această practică a devenit mai puțin populară odată cu schimbările ideologice din Imperiu. Tatuajul roman era o procedură brutală. Tatuatorii foloseau ace rudimentare pentru a face tăieturi în piele și apoi aplicau un fel de cerneală din funingine sau pigmenți. Lipsa de igienă era de notorietate, ducând adesea la infecții grave. Pentru cei care încercau să scape de sclavie sau de disciplina militară, se recurgea la cauterizare: fiare încinse marcau pielea, lăsând cicatrici permanente și dureri atroce.

Tatuajul voluntar: credință, fraternitate și rezistență

Nu toate tatuajele din Roma erau impuse; unele erau realizate în mod voluntar, dezvăluind convingeri profunde. Adepții unor secte precum Cybele sau Atargatis își marcau pielea cu simboluri sacre, integrând tatuajul în practicile lor spirituale. Mercenarii alegeau tatuajele ca semn al fraternității și al loialității neclintite față de grupul lor. Chiar și creștinii, sfidând persecuțiile, purtau crucea ca însemn al credinței lor, o practică care a devenit deosebit de proeminentă în timpul domniei lui Valerian. Aceste tatuaje depășeau simpla decorare; ele erau o declarație de rezistență tăcută la opresiune, o reafirmare a identității și a credinței într-un mediu ostil.

Schimbările aduse de creștinism și interzicerea tatuajelor

Cel mai important factor care a dus la interzicerea tatuajelor în Imperiul Roman a fost adoptarea creștinismului ca religie oficială. În anul 313 d.Hr., împăratul Constantin cel Mare a emis Edictul de la Milano, prin care a acordat libertate religioasă creștinilor. Ulterior, creștinismul a devenit dominant, iar vechile tradiții păgâne au fost treptat eliminate, scrie omofon.com.

Creștinismul vedea corpul uman ca pe un templu al lui Dumnezeu, iar orice modificare permanentă a acestuia era considerată o formă de profanare. În Leviticul 19:28, un pasaj din Vechiul Testament, se menționa clar: „Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort şi să nu vă imprimaţi nici un semn pe piele. Eu sunt Domnul.” Această percepție a fost preluată și în Imperiul Roman creștin. În anul 325 d.Hr., la Conciliul de la Niceea, împăratul Constantin a emis decrete care descurajau mutilarea trupului, ceea ce includea și tatuajele. Mai mult, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin a interzis explicit tatuajele aplicate pe față, considerând că acestea profanează imaginea lui Dumnezeu. Această decizie a fost întărită mai târziu de împăratul Teodosie I, care a interzis în mod oficial orice fel de tatuaj pe corp.

Moștenirea interdicției și percepția tatuajelor în Evul Mediu

Odată cu creșterea influenței creștinismului, interdicția tatuajelor s-a menținut și în perioada medievală. Tatuajele au continuat să fie asociate cu stigmatizarea, iar în multe regiuni europene au fost considerate semne ale păgânismului sau chiar ale vrăjitoriei. Cu toate acestea, în anumite părți ale lumii, tatuajele au rămas o practică respectată. De exemplu:

În Japonia, tatuajele erau folosite pentru a desemna apartenența la anumite clanuri.

În Polinezia, tatuajele aveau un rol spiritual și social.

În lumea arabă și în unele regiuni africane, tatuajele erau considerate simboluri ale protecției divine.

Decizia de a interzice tatuajele în Imperiul Roman a avut multiple motive:

Asocierea cu sclavia și pedeapsa – tatuajele erau utilizate pentru a marca sclavii și criminalii, iar eliminarea lor a fost un pas spre schimbarea percepției asupra acestor categorii sociale.

Creștinismul și sacralitatea corpului uman – odată ce creștinismul a devenit religia dominantă, tatuajele au fost considerate o profanare a „chipului lui Dumnezeu”.

Reformele imperiale – împărații creștini, în special Constantin și Teodosie, au dorit să impună norme religioase și morale stricte, eliminând practicile considerate păgâne.

Astăzi, tatuajele nu mai au aceleași conotații negative, devenind o formă de artă și expresie personală. Cu toate acestea, istoria lor în Imperiul Roman arată cât de mult percepțiile asupra corpului și identității pot evolua în funcție de contextul cultural și religios.