13/07/2024
MinoritățiSOCIETATETop

Comunități mai puțin cunoscute: Despre italienii din Constanţa veche (PARTEA 2)

Spread the love

Încă din anul 1928 „Tăbăcăria Românească” o firmă veche din oraşul nostru, avea angajaţi pe Marius Piella şi Vittorio Isoardi (chimişti de tăbăcărie), iar Giuseppe Tribuzio ca vălţuitor. Tot din aceleaşi surse aflăm despre Antonio Ruta, „supus italian, de profesie cioplitor în piatră”, care la începutul anului 1943 solicita preschimbarea calificării sale în cea de sculptor în piatră; Camera de Muncă din localitate nu dispunea însă de o comisie abilitată să-l examineze pe petent.

Pe bulevardul Elisabeta la nr. 4, a fiinţat aproape un sfert de secol Banca Comercială Italiană şi Română (o sucursală a celei din Bucureşti). Aici au lucrat între alţii, Dante Gherardini, Mariano Paracini, Salvatore Payano şi Wilfred Rosolato. La instalaţiile de la Constanţa ale societatăţii petroliere „Steaua Română”, lucrau în anul 1934, un număr de 12 tehnicieni italieni.

Documentele de arhivă, destul de sărace în privinţa traiului acestor emigranţi stabiliţi la Constanţa, ne lasă totuşi să întrezărim destinul unora dintre ei. Iată unele date în acest sens. Născut la Veneţia, în anul 1916, Paulo Gandini venea în România la doar 5 ani, probabil cu părinţii săi. A locuit la Constanta până în anul 1935 când a plecat la lucru în Persia; din anul 1941 a fost concentrat în armata italiană, de unde unitatea sa fiind dezarmată de germani în anul 1943, ajunge prizonier în Germania, iar în iunie 1945 se reîntoarce la Constanţa.  Născut la Constanţa în anul 1921, Mario Gandini, avea să părăsească oraşul în anul 1942, ca militar, fiind şi el capturat de germani şi repatriat (la Constanţa !), în iunie 1945. Cât despre mai tânărul Giusepe Gandini, acesta lucra ca ucenic la societatea „Bella Gusta” din Constanţa, unul din patroni (Arghir Nicolau) având şi el cetăţenie italiană, până în anul 1942, când a plecat voluntar, la Veneţia.

De italienii din Constanţa se leagă şi povestea imobilului cunoscut şi azi sub denumirea: Casa d’Italia; în primăvara anului 1932 consulatul italian din Constanţa a solicitat primăriei un teren pe care să se ridice de statul italian o şcoală. Având în vedere că primăria din Roma cedase un teren pentru şcoala românească de acolo, primăria Constanţa a decis să atribuie la rândul ei un teren pe strada Smârdan, dar formalităţile au întârziat.   Membrii coloniei italiene din Constanţa au strâns atunci suma necesară şi au cumpărat în anul 1932 un teren pe bulevardul Regina Maria, unde apoi, cu sprijinul consulului Enrico Ferrero, care a pledat cauza lor pe lângă autorităţile de la Roma, au ridicat o frumoasă clădire, cu scop cultural. În primăvara anului 1934 construcţia a fost finalizată, dar inaugurarea ei oficială a avut loc abia în ziua de 26 mai 1935, în prezenţa ministrului Italiei la Bucureşti, Ugo Sola, a ducelui de Vittoria, secretarul Legaţiei, a consulului amintit mai sus, dar şi a autorităţilor publice din Constanţa şi a unui numeros public. La acea vreme clădirea, conform relatărilor din presă, adăpostea „un modern institut de cultură, cu anexele sale: şcoala primară, grădiniţa de copii şi cursuri serale pentru adulţi, frecventate de peste 80 de intelectuali constănţeni”. În discursurile rostite cu acel prilej, s-a remarcat rolul acestei instituţii în apropierea culturală a celor două naţii pe care le lega trecutul istoric.

Mai adăugăm că în acel an şcoala avea 6 clase cu 141 de elevi, iar orele de curs erau jumătate în limba română şi celelalte în italiană. Predau acolo Ernesto şi Ida Morelli, Ana Falli, Lucia Santangelo şi Giusepina Bonolis, folosind metoda Montessori. La acea vreme, conform uzanţelor din Italia fiecare şcoală avea eroul său, care servea ca exemplu pentru copii; ca atare, o placă de marmură fixată pe zidul Casei d’Italia amintea de maiorul Pirazino Guido din regimentul 139 infanterie italian. Şcoala a purtat numele regelui, Vittorio Emanuelle.

La încheirea cursurilor de limba italiană, în primăvara anului 1935, se organiza o şezătoare publică la sala Tranulis, închinată culturii italiene. Reţinem din presă programul acesteia: „D-na profesoară Eugenia Ştefănescu va vorbi despre <<Italia şi România în perspectiva istoriei>>; d. N. Sever Cărpnişanu, publicist, va citi din clasicii italieni, iar d-na Mioara Dumitriu şi d. dr. Mihai Axente vor cânta arii italiene”.

Nu s-au păstrat multe documente referitoare la această şcoală, dar din corespondenţa purtată cu Primăria, aflăm de exemplu, că în noiembrie 1942 director al şcolii era prof. Ferrara Ferdinando, iar la cursuri veneau atât copii italieni cât şi albanezi (atunci Albania fusese ocupată de Italia); pentru cei mai săraci dintre ei se obţinea ca primăria să le aprobe un bon pentru cumpărarea de bocanci.

Din presa vremii mai aflăm unele informaţii despre activitatea din această instituţie culturală: astfel, la 28 octombrie 1937 s-a sărbătorit împlinirea a 15 ani de la marşul fasciei italiene asupra Romei, iar în decembrie 1940 era descrisă serbarea pomului de Crăciun, la care au asistat şi reprezentanţii autorităţilor locale.

Statul italian a mai cumpărat un teren de cca 5000 m.p. situat în cartierul Km 5, dar pe care nu l-a mai folosit şi ulterior l-a revândut. Documentele păstrate nu oferă multe informaţii referitor la acţiunile comunităţii italiene din Constanţa, dar ştim totuşi că, în anul 1946 se forma aici o secţie a Uniunii Democratice a Patrioţilor Italieni din România, din conducerea căreia făceau parte, printre alţii: Ernesto Trevisan, ca secretar, Mauro Prezioso, casier, apoi Stefano Bassi, Salvatore Brana, Giorgio Zapponi şi Angelo Del Negro.

Este drept că după al doilea război, numărul italienilor din Constanţa s-a redus simţitor, atât prin repatrierea în Italia, cât şi prin căsătoriile mixte din ce în ce mai dese.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *